A venit Paştile. Sau Paştele. Sau mai bine Învierea Domnului, pentru că ăsta e de fapt evenimentul pe care îl sărbătorim, chiar dacă mulţi nu ştiu. Adică Învierea lui Hristos.
A fost o perioadă de aproape 50 de zile de post. De abţinere de la multe lucruri, printre care şi mâncare. Adică fără carne, lactate şi alte cele ale animalelor.
Cred că a fost cel mai aspru post pe care l-am ţinut în viaţa mea, deşi nu mă pot lăuda ca fiind un mare postitor.
Şi mă aşteptam ca duminică să mă simt super bine. Să am sufletul împlinit. Să mă bucur de fiecare bucată de carne, de brânză, de ouă şi ce se mai putea, pentru că încâ de sâmbătă mi-am făcut o aprovizionare de parcă aş fi fost în Japonia. Parcă se epuizau stocurile de mâncare.
Îmi imaginam că o să mănânc un aperitiv bogat cu brânzeturi de nu ştiu câte feluri, ouă umplute sau nu, şuncă, muşchi şi alte cele. Ba chiar nişte păstrăvi umpluţi cu ciuperci înfăşaţi într-un hârzob cetinos, şi cu sosuri speciale la fripturi.
Ei bine.... nu prea a fost aşa. Mâncare a fost, este, şi cred că va mai fi cel puţin câteva zile, pentru că după aia va trebui să o arunc.
Borş de miel, fripturi cu sosuri... Fâs ordinar.
Nu am mâncat nimic.
Duminică diminaţă, pe la 5, cred, am mâncat la un coleg acasă o masă îmbelşugată. Mâncăruri de toate felurile aproape, însă de care nu m-am putut bucura aşa cum ar fi trebuit.
M-am simţit extraordinar de bine la el, şi îmi doresc să îi pot întoarce serviciul, însă a lipsit ceva.
Acel ceva cu care eram obişnuit în ultimii.... 20 de ani cred.
Paştile în familie.
Mama, tata, Gina şi bunicii, unchi, mătuşă, veri şi fraţi ai bunicilor. Adică ... vreo câteva zeci de persoane ce făceau din masa de Paşti un eveniment aşteptat timp de un an.
Un moment de care vorbeşti înainte cu entuziasm şi de care îţi aminteşti cu nostalgie.
Paştile de anul ăsta a fost un eşec total. Afară de prietenia lui Ionuţ, de care m-am bucurat din plin, însă din păcate doar preţ de două-trei ore, în rest a fost doar deziluzie. Ca să nu spun depresie.
Nu am vrut să ies cu nimeni, deşi aş fi putut, şi sunt convins că cel puţin o persoană ar fi apreciat ieşirea. Am preferat, şi prefer să rămân în casă. De ce? Habar n-am. Probabil că îmi găsesc o scuză în eşecul sărbătorii... Mă prefac supărat, astfel încât să nu fiu nevoit să ies cu careva şi să fiu nevoit să mă prefac vesel.
Sper să fie ultima sărbătoare petrecută în asemenea fel.
Avea dreptate Tamara... Ar cam fi timpul să mă însor.... :)
Paştile este o sărbătoare familie.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu